Antichitate

Conceptul de viață privată, a cunoscut numeroase expresii în decursul istoriei, chiar de la începuturile sale, fiind bătrân precum e și omul. De ce? Deoarece una din nevoile omului este nevoia de a fi lăsat în pace, de vecini, cunoscuți sau chiar de către stat! Acest lucru a fost uneori posibil într-o mai mică măsură, alteori într-o măsură mai mare după cum vom putea observa în rândurile care urmează.

Încă de la începuturile existenței sale, intimitatea exprimată prin genericul viață privată, este prezentă. Este suficient să ne gândim la Adam și la Eva, care au căutat să își acopere corpul cu frunze pentru a își proteja locurile intime. Scrierile antice ale Bibliei (Torah), mai exact ale Pentateuch-ului (sec. XVII î.Hr.) ne arată în Deuteronom 24:10-11 următoarele: 10. De vei da aproapelui tău ceva împrumut, să nu te duci în casa lui ca să iei zălog (garanție) de la el; 11. Stai în uliţă, şi acela căruia i-ai dat împrumut să-ţi scoată zălog în uliţă. Această lege ne arată că Dumnezeu, cel care este capul legii, are o așteptare ca viața privată a individului să fie respectată în intimitatea casei sale. Casa, în acest caz este văzut ca spațiul privat al persoanei. Astăzi, pentru noi nu doar casa este spațiul privat, ci și căsuța de email personală, spre exemplu. Nimeni nu ar trebui să intre în ea, să cunoască ce este acolo fără acordul nostru!

Tot din perspectivă legală, Codul lui Hammurabi (1754 î.Hr.) conține paragrafe cu privire la intruziunea ilegală în casa cuiva. Și dreptul roman, izvor al legislației noastre, a reglementat aceeași problematică.

În antichitate, oamenii aveau o posibilitate limitată de a își determina nivelul de viață privată, întrucât viața era puternic influențată de către stat. Platon (420-391 î.Hr.) ilustrează acest fenomen în dialogurile sale adunate sub volumul ,,Legile”[1], în care ne demonstrează că nu există loc de autodeterminare a vieții private în raport cu interesul public al statului.

Concluzia 1

De mii de ani viața privată a omului reprezintă o problematică care a preocupat mereu marii învățați și înțelepți ai vremurilor.

Evul Mediu

În ceea ce privește Evul Mediu, lucrurile încep să evolueze pas cu pas. Chiar dacă, unii autori spun că în această perioadă nu exista noțiunea de individ întrucât acesta era văzut strict ca parte a unei comunități astfel că viața sa într-o mare măsură era monitorizată și coordonată de conducătorii comunității[2], ce trebuie să reținem este că morala creștină apărută schimbă în cea mai mare măsură viziunea asupra individului. Odată cu influența crescândă a bisericii, a dreptului canonic, valoarea individului crește, ca dovadă fiind practica bisericească: una din cele mai importante ,,taine” ale bisericii este cea a spoveditului. Încă de la faptul că este numită o taină, iar lucrurile exprimate în relația credincios-duhovnic sunt văzute ca secrete, putem înțelege că informațiile transmise în acest cadru fac parte din viața privată a individului, astfel că este nevoie să fie protejate!

Chiar și construcțiile medievale ne spun ceva despre cum este percepută viața privată a omului. Aruncând o privire spre arheologie și spre arhitectură, ce putem observa este că locuințele au fost făcute în așa fel încât să protejeze viața privată a omului: de cele mai multe ori geamurile nu sunt îndreptate spre casa sau curtea vecinului, ușa de asemenea, se păstrează o anumită distanță între locuințe, alteori se construiesc ziduri mari în jurul casei (a se vedea casele săsești din zona Transilvaniei) pentru a limita vizibilitatea curioșilor ș.a. Cel mai adesea putem întâlni reglementări foarte stricte ale dezvoltării rurale / urbane a locuitorilor.

Concluzia 2

Întrucât legiuitorul societății este de cele mai multe ori biserica, aceasta devine și promotorul și depozitarul vieții private a individului.

Epoca Modernă

Odată cu modernizarea societății, cu urbanizarea, creșterea populației orașelor, provocările apărute la adresa vieții private a persoanelor cresc. De ce? Deoarece orașele devin niște aglomerații în care nivelul de viață privată scade, vecinii sunt mai aproape (chiar în aceeași clădire) iar autoritățile sunt nevoite să ia măsuri mai drastice de supraveghere a populației. Cu toate acestea, în mod ironic, nivelul psihic de viață privată a persoanei crește, întrucât individul ajunge să se piardă în mulțime, fiind protejat în anonimat de judecățile aplicate de membrii comunității sătești din care vine, unde era bine cunoscut.

În aceeași perioadă începe să se dezvolte jurnalismul și fotografia, aspecte care încep să fie tulburătoare pentru o parte a populației deoarce odată fotografierea persoanei în locații sau momente nepotrivite, apar nemulțumiri. Nemulțumirile cresc când informațiile sunt distribuite spre publicul larg și se transformă în subiecte de scandal.

Astfel, apar și preocupările mai intense pentru diversele aspecte referitoare la viața privată a persoanei.

Un moment cheie al dezvoltării conceptului de viață privată a fost primul studiu din lume numit: Dreptul la viață privată, scris de Louis Brandeis și Samuel Warren în 1890 și publicat în Revista de Drept Harvard. Aici dreptul la viață privată este numit ,,dreptul de a fi lăsat în pace” și devine în scurt timp unul din cele mai de impact eseuri din istoria dreptului american[3].

Concluzia 3

Urbanizarea, jurnalismul și descoperirea aparatului de fotografiat aduce noi provocări vieții private a persoanei, provocări care încep a fi tratate în studii de specialitate.

Secolul XX

În prima parte a secolului XX Europa dezvoltă și ea o serie de principii referitoare la viața privată, care ajung să fie exprimate la nivel național prin legislații.

La nivel internațional conceptul de viață privată începe să fie văzut ca un drept fundamental, drept dovadă articolul 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO) apărută în 1948 a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). Acest articol privește respectarea vieţii private şi de familie[4]!

Zdrobită de Cel de al Doilea Război Mondial, Europa caută să înființeze un for care să reunească statele Europei în vederea apărării statului de drept, a dremocrației și a drepturilor omului. Astfel ia naștere Consiliul Europei care adoptă în 1950 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[5] (ECHR). Aceasta intră în vigoare trei ani mai târziu. De ce am menționat-o? Deoarece în art. 8 al Convenției, prevede dreptul la respectarea vieții private a persoanei. În mod specific acesta prevedere că este interzisă orice imixtiune în viața privată a persoanei din partea statului sau a autorităților publice, cu anumite excepții.

Din acest moment putem vorbi despre un drept fundamental, cel al respectării vieții private!

Exprimarea acestui principiu, chiar și într-un cadru legal atât de important însă poate fi fără efecte dacă nu există un instrument de garantare a îndeplinirii obligațiilor care revin statelor. În acest sens, a fost înființată în anul 1959 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). La această curte se poate adresa orice cetățean nemulțumit de felul în care îi sunt respectate drepturile, printre care și dreptul la viață privată, arătând încălcările care îi sunt aduse și care sunt pe de altă parte protejate de Convenție.

În decursul anilor de atunci s-a dezvoltat o întreagă jurisprudență a Curții, care a examinat numeroase cazuri care privesc:

  • Interceptarea comunicațiilor[6]
  • Supravegherea și monitorizarea persoanei[7]
  • Prelucrarea datelor personale de către autoritățile publice[8].

Evoluția tehnologiei a adus însă, ca de fiecare dată noi oportunități de dezvoltare a mediului de afaceri însă și noi nevoi de protecție a persoanelor vizate. Astfel a crescut necesitatea apariției unor reglementări detaliate privind protecția datelor cu caracter personal ale persoanelor fizice.

În anul 1966, apare Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice[9] ale persoanei fizice, care în articolul 17 prevede în mod specific regula conform căreia nimeni nu va fi putea supus controlului sau intervenției arbitrare în viața privată, familia, domiciliul sau corespondența sa.

Consiliul Europei despre care am menționat mai sus, prin Comitetul de Miniștri, adoptă în anii 70 o serie de rezoluții privind protejarea datelor noastre. În fiecare dintre cazuri, trimiterile se fac la articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului[10].

Anii 80 debutează cu semnarea Convenției 108 privind protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal[11]. Această Convenție devine și rămâne unul din cele mai importante și puternice instrumente juridice privind prelucrarea datelor cu caracter personal, întrucât se aplică atât operatorilor autorități publice, însă se adresează și mediului privat. România a ratificat această convenție prin Legea 682/2001[12] iar Protocolul adițional prin Legea nr. 55/2005.

Sfârșitul anilor 1980 aduce cu sine căderea URSS și a regimurilor comuniste din Europa și expansiunea comunității care va să fie Uniunea Europeană. Datorită acestor schimbări, legiuitorii au căutat să includă principiile vieții private și la nivelul actelor fundamentale care stau la baza Uniunii Europene. În acest sens putem vorbi despre legislația primară a Uniunii, tratatele:

  • Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene[13] (TFUE) – art. 16
  • Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (Carta)[14] – art. 7-8.

Totodată putem vorbi și despre legislație secundată care detaliază prevederile privid protejarea vieții private prin:

  • Regulamente
  • Directive
  • Decizii

Pentru anii 1990, principalul instrument prin care s-a impus respectarea vieții private, la nivelul Uniunii Europene a fost Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date[15] (Directiva privind protecţia datelor)[16].

Scopul principal al Directivei a fost armonizarea legislației privind protecția datelor, întrucât, statele membre ale U.E. aveau adoptate deja diverse reglementări privind protecția datelor.

Directiva 95 a căutat să ducă mai departe și să dezvolte principiile stabilite cu un deceniu mai repede în Convenția 108. Totodată, pentru o mai bună relaționare, funcționare și respectare a vieții private în rândul cetățenilor, Directiva instaurează pentru prima dată modalitatea de supraveghere independentă a reglementărilor privind protecția datelor.

Pentru a stabili dacă un stat și-a îndeplinit rolul și a respectat prevederile pe care și le-a asumat, în conformitate cu Directiva 95/46/CE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene de la Luxemburg adoptă o serie de decizii preluminare cu privire la interpertarea directivei, în scopul precizat mai sus: de a aplica în mod uniform prevederile acesteia.

Concluzia 5

Secolul XX recunoaște dreptul la viață privată și la protecția datelor ca un drept fundamental prin diverse acorduri la nivel internațional. Prevederile privind protecția datelor au fost detaliate succesiv în diverse acte normative menite o mai bună respectare a vieții private.

Secolul XXI

Deși toate aceste reglementări par a fi deja foarte numeroase și stufoase, nu acoperă doar în parte complexitatea vieții private. Astfel, a fost nevoie ca la începutul secolului XXI să fie emise noi directive și regulamente pentru acoperirea unui spectru mai larg de protecție a vieții private. În acest sens putem aminti:

  • Regulamentul (CE) nr. 45/2001 privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile şi organele comunitare şi privind libera circulaţie a acestor date (Regulamentul privind protecţia datelor de către instituţiile europene)[17]. Menirea acestui regulament este ca să ordoneze în mod clar raportarea instituțiilor publice ale U.E. față de datele cu caracter personal ale cetățenilor săi;
  • Directiva 2002/58/CE privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice (Directiva asupra confidenţialităţii şi comunicaţiilor electronice)[18]. Această directivă caută să completeze dispozițiile privind comunicațiile electronice și să diminueze și limiteze abuzurile autorităților publice în acest sens.

La sfârșitul anilor 2000 a avut loc o revoluție tehnologică fără precedent, prin așa-zisa digitalizare! Pentru a ține pasul cu noile schimbări, Comisia Europeană a propus în 2012 un pachet de reformă privind protecția datelor cu caracter general, care să înlocuiască Directiva 95 dar și să inițieze o nouă directivă privind protecția datelor în materia cooperării polițienești și judiciare în materie penală.

Opțiunea forurilor europene însă s-a îndreptat și spre regulamente deoarece forța juridică a acestora este mai mare spre deosebire de directivă, deci este mai ușor realizabil de implementat.

Concluzia 6

Secolul XXI ne oferă noi oportunități prin digitalizare dar ne și pune în fața unor provocări fără precedent în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal. Ca urmare, legiuitorul european a decis ca să ducă la următorul nivel respectarea vieții private.

Astăzi

Astăzi avem de a face cu o legislație complexă privitoare la protecția datelor cu caracter personal:

  1. Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor)
  • Transpus prin:
    • Legea nr. 190/2018 privind măsuri de punere în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor)
    • Legea nr. 129/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 102/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, precum și pentru abrogarea Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date
    • Leea nr. 102 din 3 mai 2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.
  1. Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei-cadru 2008/977/JAI a Consiliului
    • Transpusă prin: Legea nr. 363 din 28 decembrie 2018 privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autorităţile competente în scopul prevenirii, descoperirii, cercetării, urmăririi penale şi combaterii infracţiunilor sau al executării pedepselor, măsurilor educative şi de siguranţă, precum şi privind libera circulaţie a acestor date
  2. Directiva 2002/58/CE privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice (Directiva asupra confidenţialităţii şi comunicaţiilor electronice)[19]. Această directivă caută să completeze dispozițiile privind comunicațiile electronice și să diminueze și limiteze abuzurile autorităților publice în acest sens.
    • Transpusă prin: Legea nr. 506 din 17 noiembrie 2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice.
  3. Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2018 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 și a Deciziei nr. 1247/2002/CE.

Concluzia 7

GDPR-ul nu este singurul instrument juridic care apără viața privată a persoanelor. GDPR-ul nu este nici măcar primul instrument juridic destinat acestui scop!

Legislațiile privind protecția datelor cu caracter personal sau reglementările privitoare la viața privată se întind pe parcursul a mai bine de 3800 ani de istorie scrisă! În fiecare secol putem identifica elemente de protecție a vieții private, întrucât scopul acestora este de a servi unei nevoi umane, a intimității sau după cum unii o numesc: de a fi lăsat în pace!

GDPR-ul reprezintă unul din cele mai performante și eficiente instrumente de respectare a unui nivel ridicat de viață privată, care este menit să ne asigure cel mai înalt nivel de confort fizic, psihic și sufletesc.

Ai intrebari despre GDPR? Caută-le răspuns în Comunitatea DPO, sau pune o întrebare si un expert GDPR iti va răspunde.

INSCRIE-TE GRATUIT IN COMUNITATEA DPO
  1. Volumul poate fi consultat aici: https://uituculblog.files.wordpress.com/2016/11/platon-legile.pdf ↑
  2. Studiu: ”WHAT IS PRIVACY? THE HISTORY AND DEFINITION OF PRIVACY ”, Adrienn Lukács University of Szeged, http://publicatio.bibl.u-szeged.hu/10794/7/3188699.pdf ↑
  3. https://en.wikipedia.org/wiki/The_Right_to_Privacy_(article) ↑
  4. Articolul 12: Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Sursa: https://www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf ↑
  5. https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf ↑
  6. A se vedea, de exemplu, Hotărârea CEDO din 2 august 1984 în cauza Malone/Regatul Unit, nr. 8691/79; Hotărârea CEDO din 3 aprilie 2007 în cauza Copland/Regatul Unit, nr. 62617/00 ↑
  7. A se vedea, de exemplu, Hotărârea CEDO din 6 septembrie 1978 în cauza Klass şi alţii/Germania, nr. 5029/71; Hotărârea CEDO din 2 septembrie 2010 în cauza Uzun/Germania, nr. 35623/05. ↑
  8. A se vedea, de exemplu, Hotărârea CEDO din 26 martie 1987 în cauza Leander/Suedia, nr. 9248/81; Hotărârea CEDO din 4 decembrie 2008 în cauza S. şi Marper/Regatul Unit, nr. 30562/04 şi nr. 30566/04. ↑
  9. http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/82590 ↑
  10. Exemplu: CoE, Comitetul de Miniştri (1973), Rezoluţia (73) privind protejarea vieţii private a persoanelor în ceea ce priveşte bazele de date electronice din sectorul privat, 26 septembrie 1973; CoE, Comitetul de Miniştri (1974), Rezoluţia (74) privind protejarea vieţii private a persoanelor în ceea ce priveşte bazele de date electronice din sectorul public, 20 septembrie 1974. ↑
  11. CoE, Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, Consiliul Europei, CETS nr. 108, 1981. ↑
  12. Legea nr. 682 din 28 noiembrie 2001 privind ratificarea Convenţiei pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981. ↑
  13. Text: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:12012E/TXT&from=ro ↑
  14. Deși în primă fază, Carta nu a avut caracter obligatoriu, aceasta a devenit obligatorie odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona din 2009. Text Carta: https://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:ro:PDF ↑
  15. Text: https://www.dataprotection.ro/servlet/ViewDocument?id=44 ↑
  16. Directiva a fost transpusă în România prin Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. ↑
  17. Text: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A32001R0045 ↑
  18. Text: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=CELEX%3A32002L0058 ↑
  19. Text: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=CELEX%3A32002L0058 ↑